
Conferinţa Naţională de Îngrijiri Paliative – Băile Felix, 28-30 octombrie 2016
ADEVĂRATA COMUNICARE – O PROVOCARE ÎN ÎNGRIJIREA PALIATIVĂ
(rezumat)
Este o certitudine că manevra cea mai uzitată pentru membrii echipei de îngrijiri paliative o reprezintă comunicarea. Aceasta se face atât în cadrul echipei cât şi între echipă şi pacienţi sau familiile acestora. De calitatea comunicării depinde calitatea echipei interdisciplinare precum şi calitatea îngrijirii oferite pacienţilor. Pare stringentă nevoia de a comunica în paliaţie, ca şi cum, oricât de mult s-ar vorbi despre, ceva rămâne nespus. De la comunicarea diagnosticului şi a prognosticului, la dialogul in-direct cu pacientul şi familia acestuia, comunicarea – umană, medicală sau psihologică – are momentele ei de apăsare, de durere, de insuficient.
Într-o lume a vitezei, a comunica “adevărat”, cu rabdare şi a şti să asculţi sau să taci sunt provocări. A-ţi adapta limbajul de comunicare la mijloacele tehnice actuale reprezintă de asemenea o problema sensibilă. Atunci cand masca socială este dată jos şi nevoia de autentic primează, cunoaşterea principiilor ce guvernează o comunicare adevărată precum şi a barierelor în realizarea acesteia sunt obligatorii pentru membrii echipei de îngrijiri paliative.
Comunicarea în îngrijiri paliative presupune un balans între cuvânt şi tăcere, iar potrivirea proporţiilor este uneori echilibristică pură. Asta pentru că există cuvinte care leagă, dau nădejde şi sens, dar şi cuvinte care apasă, dezbină, prăbuşesc. Există cuvinte care ajută şi cuvinte care lovesc. De partea cealaltă, a sta în tăcere cu pacientul înseamnă a-l conţine, a-i împărtăşi greul, a fi cu el în bucata aceea în care cuvântul nu este de ajuns. Există tăceri care înalţă şi tăceri care doboară. Există tăceri de neputinţă şi tăceri din prea-plin.
Scopul lucrării îl reprezintă o reactualizare a modelului de comunicare “adevărată” în îngrijirea paliativă. Vom încerca o metaanaliză a aspectelor privind comunicarea, în care cel mai important filtru îl constituie experienţele personale. Mai apoi, vom sintetiza descriptiv elementele ce formează un model de comunicare pe care o considerăm “adevărată” în paliaţie.
Prin exemplele medicale şi psihologice ale întâlnirii în suferinţă, vom reda atât experienţele cuvântului cât şi ale tăcerii, în formele lor semnificative pentru pacient şi familie, în variantele dătătoare de sens sau în cele ale neputinţei, care arată cât de dificilă e uneori însoţirea pacientului cu diagnostic de viaţă limitat.
O lucrare născută, aşadar, din cuvintele şi tăcerile care dau ritmul timpului petrecut în Hospice. Şi care să ne ajute, pe toţi cei care lucrăm în paliaţie, să fim mai autentici în întâlnirea cu celălalt.
dr. Ovidiu Măruşteri, psih. Manuela Rusu